EXERCIŢIILE DE RESPIRAŢIE ÎN TERAPIA LOGOPEDICĂ

       Alături de educarea mişcărilor articulatorii şi a  auzului fonematic, educarea respiraţiei prin exerciţii speciale, se constituie drept parte componentă a terapiei cu caracter general în corectarea tulburărilor de limbaj, mai ales a deficienţelor de pronunţie, dar şi a altor tipuri de tulburări. Studiul mişcărilor respiratorii şi îndepărtarea dereglărilor lor ocupă un rol primordial în corectarea vorbirii.

        Ca urmare, o cerinţă de bază în dezvoltarea şi perfecţionarea pronunţiei la copiii dislalici o reprezintă adaptarea şi modificarea respiraţiei în cursul vorbirii la necesităţile articulaţiei corecte a sunetelor.

         Iniţial, la copii, respiraţia este de tip diafragmatic, ulterior se transformă treptat în respiraţie toraco-abdominală, iar la pubertate se diferenţiază în funcţie de sex în: respiraţie toracică – caracterizată prin expansiunea cavităţii toracice superioare, specifică fetelor, şi respiraţie costo-abdominală – în care atât inspiraţia, cât şi expiraţia se efectuează prin mişcări mai accentuate ale muşchilor costali inferiori şi abdominali, specifică băieţilor.

         Se ştie că tulburările de respiraţie care însoţesc tulburările de vorbire sunt determinate de labilitatea ritmului respirator – respiraţia este ritmică, însă ritmul respirator nu este uniform, dar şi de deficienţe ale tipului de respiraţie.

        Aceste neregularităţi respiratorii, ce apar la copiii care se grăbesc în exprimare şi nu respectă pauzele necesare, pot duce în final la tulburări grave. Înlăturarea acestora se realizează prin exerciţii sistematice de  coordonare a procesului de respiraţie cu actul fonaţiei, în vorbire dar şi în stare de repaus: exerciţii de respiraţie neverbală şi  exerciţii de respiraţie verbală. Astfel, terapia respiraţiei se realizează pe două coordonate, având ca finalitate: dezvoltarea respiraţiei de tip neverbal şi dezvoltarea respiraţiei de tip verbal.

          Pentru dezvoltarea respiraţiei neverbale se pot aplica mai multe tipuri de exerciţii:   exerciţii pentru expiraţie (suflarea  nasului în batistă, suflarea aerului pe dosul mâinii, suflarea asupra unei lumânări aprinse pentru a o stinge sau pentru a menţine flacăra lumânării într-o poziţie înclinată, etc.), exerciţii pentru inspiraţie (mirositul florilor, a serveţelelor parfumate, câinele la vânătoare) si  inspiraţia diferenţiată (trei timpi inspiri şi cinci timpi expiri cu faţa la oglindă, inspiraţia alternativă pe o nară şi pe cealaltă, inspiraţia pe gură, inspiraţia pe gură şi expiraţia pe nas, etc.).

          În continuare aceste exerciţii se desfăşoară prin asocierea unor mişcări de braţe: se ridică braţele rapid în sus şi se inspiră adânc, apoi se coboară încet şi uniform, expirând. Aduc  în discutţe  câteva exemple de exerciţii  de gimnastică respiratorie:

- din poziţia drepţi, se inspiră când se duc ambele mâini înainte şi înapoi, descriind un cerc în jurul capului, şi se expiră odată cu revenirea la poziţia iniţială;

- din poziţie de drepţi, cu mâinile lipite de corp, se inspiră odată cu îndoirea coatelor şi apropierea lor la spate şi se expiră odată cu revenirea la poziţia iniţială;

- o mână se lipeşte la spate sub omoplat, iar cealaltă se duce după cap şi se inspiră. Se expiră odată cu revenirea la poziţia iniţială;

- cu mâinile întinse se prind capetele unui băţ şi se ridică deasupra capului, inspirând. În expir se revine la poziţia iniţială;

- băţul se prinde la spate cu coatele. La expir băţul se strânge cu coatele şi presează spatele, stimulând participarea abdomenului.

           Treptat, exerciţiile de respiraţie se asociază cu pronunţia sunetelor – este vorba de respiraţia de tip verbal. Exerciţiile se aplică prin repetare, de cinci până la zece ori, durata lor variind de la 2’ până la 5’, la începutul şedinţelor logopedice.

          Dezvoltarea respiraţiei verbale implică o serie de exerciţii de tipul: de pronunţie a vocalelor; de pronunţie într-o expiraţie a unei consoane, de pronunţie a unor grupe de vocale pe durata unei expiraţii, de pronunţie a unor silabe în care se găsesc grupuri de vocale sau grupuri de consoane, pe o expiraţie, exerciţii ritmice de respiraţie însoţite de mişcare şi cântec, exerciţii de respiraţie culcat pe canapea.

         Realizarea acestor exerciţii în procesul terapeutic impune respectarea anumitor indicaţii metodice: la copiii mai mici exerciţiile de respiraţie trebuie să se desfăşoare sub formă de joc, la cei mai mari acestea primesc un caracter didactic; respectarea unor norme igienice (efectuarea lor în cabinete bine aerisite, cu ferestrele deschise sau în aer liber, dozarea duratei şi intensităţii exerciţiilor în funcţie de rezistenţa copiilor – pentru prevenirea instalării oboselii); realizarea lor la începutul sedinţelor logopedice individuale sau de grup; utilizarea diferitelor poziţii ale corpului în realizarea exerciţiilor: culcat, şezând, stând şi în mişcare; selecţia judicioasă a exerciţiilor astfel încât efectuarea lor să fortifice musculatura abdominală, a toracelui şi a gâtului; utilizarea unui material didactic cât mai variat: oglinzi, lumânări, baloane, jucării de suflat etc., precum şi antrenarea analizatorilor vizual şi tactil în realizarea exerciţiilor.

         Educarea respiraţiei în terapia logopedică cu respectarea particularităţilor de vârstă, deficienţă, şcolaritate, introducerea jocului în terapie, introducerea achiziţiilor în comunicare, colaborarea în activitatea terapeutică a şcolii cu familia, colaborarea logopedului cu ceilalţi specialişti interesaţi de recuperarea limbajului copilului constituie premize ale unei terapii eficiente în corectarea tulburărilor de limbaj.