DE CE CURRICULUMUL CENTRAT PE ELEV?

           "Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi    cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva dintre oamenii tineri ai lumii, să vină acolo pentru a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva ? de mărturisit ceva ? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi... Dar nici asta nu trebuie să le fie spus."( Constantin Noica )

          Prin curriculum înţelegem, în sens foarte larg, totalitatea oportunităţilor pe care şcoala, împreună cu comunitatea le au de oferit pentru a asigura promovarea dezvoltării personale optime pentru fiecare elev în parte, indiferent de diferenţele dintre ei.

       “Trebuinţele celui care învaţă” constituie un factor determinant al curriculumului actual, care impune, din perspectiva unei abordări holistice, curriculumul centrat pe elev, ca parte a curriculei “extreme”.

        Principalele lucruri care vor fi învăţate, conţinuturile învăţării, materialele şi toate activităţile care se vor desfăşura cu elevii vor fi selecţionate în urma consultării, observării şi studierii elevilor cărora le va fi destinat curriculumul.

        De ce curriculumul centrat pe elev?

… pentru că se raportează la un context deschis, în continuă schimbare, modificare, transformare;

... pentru că respectă dreptul fiecărui copil la instrucţie şi educaţie pe măsura potenţialului şi capacităţilor sale;

... pentru că mulţi elevi au nevoi personale prioritare, care sunt centrale pentru propria lor învăţare şi pentru calitatea vieţii lor – iar prevederea lor în curriculum este esenţială, legitimă şi justificată;

... pentru că manifestă o flexibilitate ridicată (a programelor de studiu, a strategiilor de predare-învăţare, a timpului alocat), astfel încât permite fiecărui copil să avanseze în ritmul său şi să fie tratat în funcţie de capacităţile sale de învăţare;

... pentru că dezvoltă capacităţile necesare pentru rezolvarea independentă a problemelor, autocontrol în situaţii dificile, practicarea unor tehnici de muncă intelectuală, care să asigure eficienţă şi eficacitate, care se potrivesc personalităţii lor, stilurilor lor de învăţare;

... pentru că asigură o legătură optimă cu faptele reale de viaţă, familiarizarea cu o serie de activităţi de utilitate practică şi de timp liber;

... pentru că pune în valoare importanţa tuturor conţinuturilor, şi elimină excesul de educaţie intelectuală;

... pentru ca profesorul le permite elevilor să participe la decizii privind organizarea şi conducerea învăţării, promovează un stil de conducere care îmbină autoritatea cu permisivitatea;

... pentru că intervenţia profesorului favorizează sau creează o atmosferă stimulativă, în care elevii să aibă zone de libertate, cât şi zone de responsabilitate;

... pentru că activitatea este centrată în special pe favorizarea schimbului de informaţii între elevi, fiecare elev având posibilitatea să-si valorifice mai bine aptitudinile, cunoştintele, experienţa personală în contextul în care fiecare elev este deschis spre celalalt şi interesat de propria lui descoperire în relaţiile cu ceilalţi;

... pentru că promovează îmbinarea tuturor formelor de organizare, o bogăţie metodologică, crează situaţii de învăţare problemă, activităţi diverse care  includ conţinuturile;

... pentru că activităţile se pot desfăşura oriunde doreste copilul, nu neaparat în clasă, în funcţie de opţiunile pentru un anumit tip de învăţare (“desacralizarea” sălii de clasă);

... pentru că îi creeză şcolii datoria de a urmări lărgirea oportunităţilor de învaţare pentru toţi elevii, efectuarea periodică de revizuiri ale ofertei educaţionale.

        Un curriculum centrat pe elev modifică, cum am mai amintit, caracteristicile relaţiei profesor-elev.

        Rolul şi sarcinile profesorului devin mai complexe şi solicită un efort mai mare din partea acestuia. Trebuie să respecte viziunea şi sentimentele fiecărui elev în parte, să stimuleze mai mult elevii decât să-i critice, să sugereze mai mult decât să corijeze, să propună mai mult decât să impună şi nu în ultimul rând să se adapteze capacităţilor elevilor, posibilităţilor lor, nu să le pretindă tuturor, în mod egal, aceleaşi cerinţe.

        Profesorul trebuie să construiască şi să reconstruiască prin empatie (cognitiv, afectiv, emoţional), să promoveze motivarea şi angajarea elevilor în activitate, să organizeze procesul de predare-învăţare-evaluare până la individualizare, în urma unui proces complex de evaluare, reevaluare şi monitorizare a elevilor.

         Acest tip de abordare curriculară centrată pe elev reprezintă chiar “un mod de gândire” , o filozofie lucrativă despre cei care învaţă, despre predare şi despre învăţare, o reflecţie asupra predării şi învăţării în modalităţi noi şi diferite în mod continuu şi flexibil ( document UNESCO, 2002).

          Este un mod de gândire despre cum ar putea fiecare dintre elevi să înveţe cu succes abilităţile şi conceptele pe care noi dorim să le înveţe, despre viaţa elevilor, ce îi interesează, ce îi motivează să înceapă, să iniţieze ei înşişi procesul de învăţare.